Actriță, cântăreaţă, compozitoare- Născut: 09.07.1943 la București
Apare pentru prima dată pe scenă la vârsta de patru ani şi jumătate în rolul copilului din opera "Doamna Butterfly". Începe să cânte muzică uşoară la Casa de cultură "Griviţa Roşie" unde este descoperită de către Ileana Pop. Prima apariţie la televizor are loc în iulie 1960 în emisiunea lui Valeriu Lazarov "Toată lumea face sport". Reapare pentru o vreme în duet cu Marina Voica. Primul şlagăr de răsunet - "Chemarea mării" - este compus special pentru ea de către George Grigoriu în 1960. Debutează în teatru fiind distribuită de Liviu Ciulei în "Opera de trei parale", şi doi ani mai târziu pe ecrane cu rolul Iulia din Tunelul, pentru care primeşte Diploma de debut la cea de a treia ediţie a festivalului naţional de film de la Mamaia.
„Dar cine sunt băieţii aceştia?” se întreba, cineva, uluit, într-un film cu Robert Redford şi Paul Newman. Într-o altă formă, eu îmi consumasem de mult o astfel de mirare, pe la începutul anilor ’60, când, într-o zi,
mi-a fost dat să aud un glas neobişnuit urechilor noastre, dedate la trilu-lilurile muzicii uşoare a epocii. Era o voce gravă, răscolitoare, care te soma, parcă, să nu mai stai, să alergi către Chemarea mării. Nu mică mi-a fost uimirea când am descoperit că posesoarea era o liceeană, mai mică decât noi, studenţi pe acea vreme. Oricum, aparţineam aceleiaşi generaţii. Prilej de mândrie, pentru că, alături de câteva filme, de Cinematecă, de poeţii şaizecişti, Margareta Pâslaru, cu harul ei, ne-a conectat la suflul minunaţilor ani ’60 ai Europei, de care nu ne mai simţeam atât de departe. Nu bănuiam, atunci, la începuturi, că starul muzicii noastre ușoare își va lega numele și de cinema. Poate ar fi trebuit. Debutul ei cu Un film cu o fată fermecătoare avea să rămână în Cinematecă. Lucian Bratu a văzut în Margareta nu numai fata fermecătoare, ci și actrița inteligentă, în stare să se joace cu mitul vedetei. Tocmai ea. Au urmat Tunelul lui Francisc Munteanu, într-un rol cu mai multe fațete și, mai ales, seria Veronicilor Elisabetei Bostan, cu desfășurările de roluri, Educatoarea cu coc sever, Zâna fermecată cu perucă aurie, care i-au permis să-și etaleze deopotrivă spiritul ironic și spiritul ludic și să rămână în conștiința câtorva generații. Copiii celor cândva de vârsta Veronicăi, astăzi părinți, o cunosc și o îndrăgesc pe Zâna cea bună, singura ușoară dezamăgire a unor puști, aveam să mă conving la întâlnirea de după o proiecție de la cinematograful Latina din Paris, fiind aceea că, "în realitate", îndrăgita lor eroină nu este, vai, blondă.” (”La o aniversare” - Magda Mihăilescu)
„Dar cine sunt băieţii aceştia?” se întreba, cineva, uluit, într-un film cu Robert Redford şi Paul Newman. Într-o altă formă, eu îmi consumasem de mult o astfel de mirare, pe la începutul anilor ’60, când, într-o zi,
mi-a fost dat să aud un glas neobişnuit urechilor noastre, dedate la trilu-lilurile muzicii uşoare a epocii. Era o voce gravă, răscolitoare, care te soma, parcă, să nu mai stai, să alergi către Chemarea mării. Nu mică mi-a fost uimirea când am descoperit că posesoarea era o liceeană, mai mică decât noi, studenţi pe acea vreme. Oricum, aparţineam aceleiaşi generaţii. Prilej de mândrie, pentru că, alături de câteva filme, de Cinematecă, de poeţii şaizecişti, Margareta Pâslaru, cu harul ei, ne-a conectat la suflul minunaţilor ani ’60 ai Europei, de care nu ne mai simţeam atât de departe. Nu bănuiam, atunci, la începuturi, că starul muzicii noastre ușoare își va lega numele și de cinema. Poate ar fi trebuit. Debutul ei cu Un film cu o fată fermecătoare avea să rămână în Cinematecă. Lucian Bratu a văzut în Margareta nu numai fata fermecătoare, ci și actrița inteligentă, în stare să se joace cu mitul vedetei. Tocmai ea. Au urmat Tunelul lui Francisc Munteanu, într-un rol cu mai multe fațete și, mai ales, seria Veronicilor Elisabetei Bostan, cu desfășurările de roluri, Educatoarea cu coc sever, Zâna fermecată cu perucă aurie, care i-au permis să-și etaleze deopotrivă spiritul ironic și spiritul ludic și să rămână în conștiința câtorva generații. Copiii celor cândva de vârsta Veronicăi, astăzi părinți, o cunosc și o îndrăgesc pe Zâna cea bună, singura ușoară dezamăgire a unor puști, aveam să mă conving la întâlnirea de după o proiecție de la cinematograful Latina din Paris, fiind aceea că, "în realitate", îndrăgita lor eroină nu este, vai, blondă.” (”La o aniversare” - Magda Mihăilescu)
W
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu